Banu Rădulescu (n. 12 februarie 1924, Bucureşti - d. 10 decembrie 1998, Berlin) medic, scriitor, deţinut politic, fondator al revistei Memoria - revista gândirii arestate şi al Fundaţiei Culturale Memoria. Pentru volumul Nimic despre fericire, a fost premiat cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.

Biografie

A urmat şcoala primară nr. 16, din Bucureşti, situată în apropierea închisorii comuniste Malmaison. După efectuarea studiilor gimnaziale, a fost admis la liceul militar „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi. După o perioadă de timp, s-a transferat la liceul militar „Nicolae Filipescu”, de la Mănăstirea Dealu, pe care l-a absolvit în 1943. În perioada anilor de liceu a avut rezultate bune la învăţătură, motiv pentru care a fost bursier şi a fost scutit de plata taxelor şcolare. Profesorul de limba română, Augustin Z. N. Pop, îi descoperă talentul spre literatură şi îi îndrumă primii paşi în această direcţie. Participă la diverse concursuri ale „Tinerimii Române”, iar în anul 1936 debutează ca scriitor, cu o schiţă publicată în revista „Flamuri”.

După ce a absolvit liceul, s-a înscris la cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti. La finalul anului II, în timpul sesiunii de examene, este arestat şi trimis în faţa Curţii Marţiale din Bucureşti, fiind acuzat că ar fi scris epigrame împotriva liderilor comunişti români, printre care: Ana Pauker, Dej şi Vasile Luca. Deşi în urma procesului a fost achitat, în 1947, la un an după ce a obţinut gradul de sublocotenent-medic, a fost scos din armată şi trecut în rezervă.

Până în vara anului 1948, a continuat să studieze la Facultatea de Medicină din Bucureşti, unde a fost şi preparator la catedra de anatomie a facultăţii, condusă la acea vreme de Gr. T. Popa. La 23 august 1948, împreună cu dr. Marin Zamfirescu, în cabinetul acestuia din urmă, a fost arestat sub acuzaţia de tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. A fost găsit vinovat şi a fost condamnat la 10 ani de închisoare. Anii de detenţie i-a executat în următoarele închisori din ţară: Constanţa, Văcăreşti, Jilava, Piteşti, Caransebeş, Canal, Gherla.

După şase ani de detenţie, în anul 1954, a fost eliberat din penitenciarul Gherla. În perioada următoare a lucrat ca asistent medical şi în paralel a continuat şi finalizat (1956) studiile întrerupte în momentul arestării. În 1956, pe când era medic stagiar la spitalul Filantropia, a fost rearestat pentru scurt timp. Începând cu mai 1957 şi până în noiembrie 1962, a ocupa postul de medic de medicină generală la circumscripţia Geoagiu, din judeţul Hunedoara. În urma unui concurs pe ţară, s-a reîntors în Bucureşti, ca medic de circumscripţie la Policlinica Sectorului 1.

În 1964 s-a îmbolnăvit grav de plămâni, iar în următorii doi ani, a fost internat în diverse sanatorii. Din cauza problemelor de sănătate tot mai grave, s-a văzut nevoit să abandoneze cariera medicală. A început să se dedice din ce în ce mai mult literaturii, astfel că în 1967 a reuşit să publice volumul de nuvele „Dincolo de aşteptare”. Publicarea acestei lucrări marchează începutul editorial al lui Banu Rădulescu. În aceeaşi perioadă este primit în cadrul Uniunii Scriitorilor.

Până la evenimentele din 1989, a publicat mai multe romane, povestiri şi nuvele. După schimbarea regimului comunist din România, a publicat revista „Memoria - revista gândirii arestate” şi a înfiinţat „Fundaţia Culturală Memoria”.

Volume publicate

• Verdictul
• Lumină şi piatră
• Oameni şi oameni
• Păsările mari nu cântă
• Nimic despre fericire
• În iarbă cu faţa la soare

Carol Temerarul (franceză Charles le Téméraire) (10 noiembrie 1433 – 5 ianuarie 1477), botezat Charles Martin, a fost Duce de Burgundia între 1467 și 1477. Cunoscut drept Carol cel Groaznic de către dușmanii săi, a fost ultimul Valois Duce de Burgundia. După moartea sa timpurie, ducatul de Burgundia a fost reintegrat în regatul francez.

Eufrosin Poteca (pe numele de botez Dimitrie, n. 1786, Nucşoara, judeţul Prahova - d. 10 decembrie 1859, mănăstirea Gura Motrului, judeţul Mehedinţi), călugăr, cărturar iluminist.

Biografie

A urmat şcoala grecească "Sf. Sava" din Bucureşti, unde studia literatura greacă, limba latină şi teologia. În 1812 s-a călugărit, cu această ocazie primind numele de Eufrosin. Mai târziu a devenit profesor la această şcoală (între 1816 - 1818). A trecut apoi la Colegiul Sfântul Sava ca ajutor al lui Gheorghe Lazăr, care-l pune să predea geografia în limba română.

Între 1820 şi 1825 beneficiat de o bursă de la Eforia şcolilor pentru a studia filozofia, istoria şi teologia la universităţile din Pisa şi Paris. În 1825 şi-a inaugurat cursul de filosofie la „Sf. Sava”, sub direcţia lui Ion Heliade Rădulescu. În 1829 a tipărit la Pesta „Filozofia cuvântului şi a năravurilor”, traducere a operei filozofului german Johann Gottlieb Heineccius (1681 - 1741), prin care a adus o contribuţie importantă la fixarea terminologiei filozofice în limba română. La 1829 a fost ales arhimandrit şi egumen la Mânăstirea Gura Motrului. Din motive legate de radicalismul ideilor sale, Poteca a fost demis în 1930 de generalul Kiseleff. A mai tradus şi din Jean Baptiste Massillon şi din Jacques-Bénigne Bossuet.

Bibliografie

• Academia Republicii Populare Române, Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962-1964
• Lucian Predescu, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti 1999 ISBN 973-9399-03-7
• ***Dicţionarul teologilor români, Eufrosin Poteca. Teolog, filosof, orator, traducător

Grigore Antipa (n. 27 noiembrie/10 decembrie 1867, Botoşani, judeţul Botoşani - d. 9 martie 1944, Bucureşti) a fost zoolog, ihtiolog, hidrobiolog, economist, ecolog, oceanolog, muzeolog. A pus bazele şcolii româneşti de hidrobiologie, ihtiologie şi oceanologie; pioner în domeniul muzeologiei; autorul unor concepţii moderne în domeniul ecologiei, biosociologiei, bioeconomiei biosferei. A fost directorul Muzeului de istorie naturală din Bucureşti, unde a avut o contribuţie însemnată la organizarea colecţiilor pe baze filogenetice şi ecologice. Ca semn de recunoştiinţă pentru activitatea sa în cadrul muzeului, începând cu anul 1933, Muzeul de istorie naturală îi poartă numele.

Biografie

S-a născut în 10 decembrie 1867 în Botoşani. Între anii 1873-1877 a urmat şcoala primară în oraşul natal, iar mai apoi s-a înscris la cursurile liceale în Iaşi, pe care le-a urmat între anii 1877-1855. Între 1885-1891 studiază în Germania la universitatea din Jena. Aici, sub îndrumarea profesorilor Ernst Haeckel, Arnold Lang şi W. Kükenthal, îşi aprofundează studiile în domeniul biologiei evoluţioniste şi obţine titlul de doctor, susţinâd lucrarea de doctorat cu titlul Die Lucernariden der Bremer - Expedition nach Ost - Spitzbergen im Jahre 1889. Între anii 1888-1889 urmează studii aprofundate de oceanografie în Franţa, pe Riviera Franceză, la Villefranche-sur-Mer. În perioada următoare aprofundează acelaşi domeniu la Monaco (1890), Helgoland în Germania (1890) şi la Neapole în Italia.

Activitate ştiinţifică

Activitatea sa ştiinţifică principală a fost în domeniul biologiei. Ca zoolog a studiat morfologia meduzelor Lucernaride, prezentând în acest sens o nouă specie de Drymonema (1892) şi o Stauromeduză (1892), ambele făcând parte din fauna ihtiologică din România. A cercetat şi publicat lucrări despre peştii enedemici din bazinul pontic, ca de exemplu Clupeidele (1903-1905) şi Sturionii (1905, 1909).

În calitate de ecolog şi hidrobiolog a pus bazele şcolii de ecologie şi hidrologie din România. A cercetat în această direcţie diverse aspecte din viaţa din apele dulci şi marine, publicând o serie de lucrări în care şi-a expus rezultatele.

În cadrul studiilor de ecologie şi economie a analizat raportul dintre om şi natură, dar şi izomorfismul dintre preocesele economice şi ecologice. De reţinut este lucrarea publicată în anul 1935, L'organisation générale de la vie collective, des organismes et du mécanisme de la production dans la Biosphère. Prin această lucrare Antipa a pus bazele unei noi ştiinţe interdisciplinare, bioeconomia.

Lucrări

• Despre necesitatea intoducerii unei pisiculturi sistematice în apele României (1892)
• Studii asupra pescăriilor din România (1895)
• Proiect de lege a pescuitului (1896)
• Die Fischerei-Verlaltnisse Rumaniens (1899)
• Fauna ihtiologică a României (1909)
• Pescăriile şi regiunea inundabilă a Dunării în cadrul economiei naţionale şi mondiale (1932)
• Iconographie des Sturions et Clupeides de la Mer Noire (1934)
• Marea Neagră şi ihtiologia ei (1941)

Bibliografie

• Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982
• Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999 ISBN 973-27-06967

Leopoldina Bălănuţă (n. 10 decembrie 1934, sat Păuleşti, comuna Tulnici, judeţul Vrancea – d. 15 octombrie 1998, Bucureşti), actriţă.

Biografie

Fiica unui preot vrâncean, a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică la clasa Mariettei Sadova şi Marcel Anghelescu, în 1957. A debutat pe scena Teatrului Mic cu piesa Prima întâlnire. A avut roluri memorabile în Vassa Jeleznova şi Mama de Maxim Gorki, Anna Karenina, de Lev Tolstoi, Medeea de Euripide, Martin Eden de Jack London, Noaptea Iguanei de Tennessee Williams, Oameni sărmani de Feodor Dostoievski, Livada cu vişini de Anton Pavlovici Cehov, Doi pe un balansoar de William Gibson (cu Victor Rebengiuc) şi, mai ales, în piesele lui Dumitru Radu Popescu, Ca frunza dudului în rai şi O batistă în Dunăre (alături de Mariana Mihuţ şi Ileana Stana Ionescu). A fost distribuită şi în filme, mai ales în roluri cu încărcătură dramatică, Nunta de piatră (1972), Dicolo de pod (1975), Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii (1979), Clipa (1979), Bietul Ioanide (1979), Năpasta (1982) ş.a. Continuatoare a recitativului dramatic creat de şcolile lui Constantin Nottara şi Gheorghe Storin, Leopoldina Bălănuţă a dat un regal de muzică şi poezie, împreună cu Narcisa Suciu, în spectacolul O întâmplare a fiinţei din 27 ianuarie 1998, pe versurile poeţilor Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş, Magda Isanos, Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu. „Eu plec cu viata mea în teatru; teatrul vine cu viaţa lui în viaţa mea. Mă gândeam câtă dreptate a avut sărmanul Tarkovski, care spunea, în ultimele zile ale existenţei lui: «Doamne, am obosit aşteptându-te!» […] totdeauna arta mi-a apărut ca o ştafetă a Dumnezeirii”.

Bibliografie

• Marcu, George (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

Nicolae Golescu (n. 1810, Câmpulung Muscel - d. 10 decembrie 1877, Bucureşti), om politic , lider al mişcării revoluţionare din 1848 în Ţara Românească, prim-ministru al României. Ncolae Golescu a îmbrăţişat cariera militară, ajungând până la gradul de general, dar a fost decăzut din drepturi de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Fruntaş al mişcării revoluţionare de la 1848 în Ţara Românească, lider al liberalilor radicali, s-a numărat printre complotiştii din „monstruoasa coaliţie”, apoi a facut parte din locotenenţa domnească care a asigurat interimatul funcţiei de şef al statului până la venirea lui Carol I. Ulterior, Golescu este numit preşedinte al Consiliului de Miniştri, după care ocupă şi funcţia de preşedinte al Senatului.

Ascensiunea în ierarhia militară

Nicolae Golescu a fost cel de-al doilea fiu al boierului cărturar Dinicu Golescu şi al Zoei Farafara. Din anul 1826, studiază la pensionul lui Rodolphe Topffer din Geneva, Elveţia. Revine în ţară în 1829 şi îmbrăţişează o carieră militară, devenind aghiotant al domnitorului Alexandru D. Ghica, în timpul domniei căruia a fost avansat la gradele de maior (1834) şi colonel (1839). Din 1839, Golescu este numit locţiitor de agă al Poliţiei. În calitate de procuror a instrumentat anchetarea şi acuzarea în procesul fondatorilor societăţii secrete (1840), condusă de marele boier Dimitrie Filipescu. Ulterior, se retrage din armată şi devine opozant al domnitorului Ghica. Până în aprilie 1847, a fost director la Departamentul Trebilor din Lăuntru.

Activitatea paşoptistă şi unionistă

Împreună cu fraţii săi, Nicolae Golescu este unul dintre liderii importanţi ai mişcării revoluţionare din 1848 în Ţara Românească. Semnatar al „Proclamaţiei de la Islaz” (9 iunie 1848), Golescu devine director al Departamentului Trebilor din Lăuntru în Guvernul provizoriu, iar din 28 iulie devine membru al Locotenenţei domneşti. După înfrângerea revoluţiei, pleacă în exil, unde luptă pentru cauza naţională românilor, Unirea Principatelor.

Revine în ţară în iulie 1857 şi se implică activ în mişcarea unionistă. Golescu este ales deputat, vicepreşedinte al Divanului ad-hoc (1857) şi membru în Adunarea Electivă a Munteniei. Nicolae Golescu s-a aflat pe lista candidaţilor la tronul Munteniei, dar văzând cât de puternic era curentul unionist, declină candidatura şi îi acordă votul lui Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei, realizându-se uniunea politică a Ţărilor Române.

Locotenent domnesc. Mandatul de prim-ministru

După Unire, se bucură de consideraţia domnitorului şi îi este acordată conducerea guvernului în Muntenia (28 mai – 13 iulie 1860). Totodată, Cuza îl înaintează la gradul de general, dar tot el îl decade din armată în mai 1863. Liberal radical, Nicolae Golescu se află în fruntea „monstruoasei coaliţii” care îl obligă pe domnitorul Cuza să abdice la 11 februarie 1866.

Ca reprezentant al Munteniei şi al liberalilor, Nicolae Golescu este membru în locotenenţa domnească, care a administrat ţara până la venirea lui Carol I pe 10 mai. Şase zile mai târziu este numit inspector general al Gărzii orăşeneşti, iar ulterior este ales deputat în Adunarea Constituantă care a promulgat Constituţia prin care România a devenit monarhie constituţională (1 iulie 1866). Între 1 mai 1868 – 16 noiembrie 1868, Nicolae Golescu îi succede fratelui său la conducerea Guvernului României, ocupând totodată şi portofoliul Ministerului de Externe. După încheierea mandatului, este ales preşedinte al Senatului.

Mişcarea antidinastică. Ultimii ani din viaţă

În august 1870, Golescu împreună cu alţi manifestanţi antimonarhici sunt arestaţi în urma mişcării republicane de la Ploieşti. În urma unui proces desfăşurat la Târgovişte, judecătorii au decis pe 17 octombrie 1870 ca participanţii civili să fie declaraţi nevinovaţi. În ultima parte a vieţii sale, activează în Parlament, devenind şi vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor, iar pe 24 mai 1875 se numără printre fondatorii Partidului Naţional Liberal.

Nicolae Golescu încetează din viaţă pe 10 decembrie 1877, la vârsta de 67 de ani.

Activitatea politică

Bibliografie

• Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp.336-338 ISBN 973-99321-7-7
• Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp.165-167 ISBN 973-8200-49-0

Plautius Andronescu (n. 10 decembrie 1893, Zürich, Elveţia - d. 4 noiembrie 1975, Timişoara), inginer, profesor doctor electrotehnician, creatorul şcolii româneşti de electrotehnică teoretică, membru titular al Academiei de ştiinţe din România şi membru corespondent al Federaţiei Internaţionale a inginerilor. Este unul din pionierii români în domeniul aparaturii electrotehnice.

Biografie

S-a născut la Zürich în familia lui Nicolae şi a Mariei Andronescu. Părinţii erau originari din Bârlad, iar tatăl său se afla la studii în Elveţia la Politehnica Federală atunci când Plautius Andronescu a văzut lumina zilei. La scurt timp după ce s-a născut, familia lui s-a întors la Bârlad, astfel că şi-a petrecut copilăria şi a făcut şcoala primară în ţară. A urmat liceul la Bucureşti la „Matei Basarab”. Tatăl său a murit pe când el era în anul III de liceu, aşa că a fost nevoit de tânăr să-şi câştige singur existenţa, dând meditaţii de matematică sau lucrând ca supraveghetor la internat.

În anul 1914 a obţinut o bursă de studii pentru Elveţia şi s-a înscris la Şcoala Politehnică Federală din Zürich, aceeaşi pe care o urma tatăl său atunci când s-a născut. Aici a avut parte de o pregătire de cea mai bună calitate, a avut profesori de marcă şi s-a format ca om de ştiinţă. A absolvit studiile Politehnicul în 1918 iar între 1919 - 1923 a lucrat ca asistent în aceeaşi instituţie. În 1923 primeşte titlul de doctor docent, în 1922 pe cel de doctor în ştiinţe tehnice. S-a remarcat în comunitatea ştiinţifică prin studii publicate în reviste de specialitate, cum a fost cel legat de rezolvarea problemelor la joncţiunile de cale ferată. Se specializează în electromagnetică şi electrotehnică.

În anul 1925, pe când efectua o vizită în ţară, a fost abordat de profesorul Dimitrie Leonida, care îi cunoştea şi aprecia munca şi care tocmai punea pe picioare studiile tehnice la nou-înfiinţata Şcoală Politehnică din Timişoara. La invitaţia doctorului Leonida, acceptă să primească şefia catedrei de electrotehnică şi electricitate, pe care o va conduce timp de 40 de ani. Aici înfiinţează şi primul laborator de tehnica tensiunilor înalte din ţară (1927). A fost şi rectorul Politehnicii în perioada războiului (1941-1944).

Pe lângă activitatea didactică desfăşoară o bogată activitate şi pe plan practic. Între 1925-1929 a fost director tehnic la fabrica "Energia", prima fabrică de maşini electrice din România. Între 1929-1931 a fost director al Poştei Telegraf din Bucureşti. A fost membru în comisia de electrificare a Căilor Ferate Române şi a deţinut diferite posturi în societăţi cu profil tehnic.

Pe plan ştiinţific a fost nelipsit la congresele de specialitate din ţară. A publicat zeci de lucrări de specialitate, atât în ţară cât şi în străinătate. A studiat noile materiale electrotehnice şi semiconductoare. A decedat la 4 noiembrie 1975 la Timişoara.

Opera

• Cupluri parazite din maşinile asincrone cu rotorul în colivie de veveriţă (Teza de doctorat, 1923)
• Aplicarea calculului operaţional în studiul circuitelor electrice (1957)
• Bazele electrotehnicii (2 volume, 1972)
• Încadrarea matematică a fenomenelor electromagnetice (1934)

Bibliografie

• Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982
• Centea, Ovidiu, Plautius Andronescu (1893 – 1975). Profesor doctor inginer, Centrul pentru studii Complexe
• Olteneanu, Mihai, Ingineri mari personalitati - Plautius Andronescu 1893-1976, Univers ingineresc

Victor Bădulescu (n. 28 iulie 1892, Găeşti, judeţul Dâmboviţa – d. 10 decembrie 1953, Sighetu Marmaţiei) economist, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române.

Biografie

A terminat şcoala primară din Găeşti, apoi a urmat Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti pe care l-a terminat cu titlul de „premiant de onoare”, titlu acordat strict celor mai dotaţi dintre elevi. După liceu îşi continuă studiile la Şcoala de Ştiinţe Politice din Paris unde, pe lângă drept, urmează şi cursuri care îl vor îndrepta către domeniul economiei: doctrine economice şi politice, finanţe, geografie economică, statistică, contabilitate publică. Astfel, în 1914 obţine diploma de licenţă la Secţia financiară cu o teză despre chestiunea agrară din România. În 1915 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Paris, pe care o absolvă anul următor. Parcursul său academic este întrerupt de izbucnirea războiului. Reîntors în ţară, merge la Şcoala de ofiţeri de rezervă de artilerie şi geniu, unde devine şef de promoţie. Din august 1916 ia parte la război, iar după terminarea acestuia este trecut în rezervă cu gradul de căpitan.

După terminarea războiului îşi continuă studiile la universitatea pariziană pentru a obţine doctoratul. În această perioadă începe să publice articole şi studii în revista „Revue de science et legislation financieres”. Pe baza unui astfel de articol întocmeşte în 1922 studiul „Le prelevement extraordinaiere sur la capital dans l’Empire Allemand”, premiat de Facultatea de drept. Anul următor obţine titlul de doctor în ştiinţe economice şi financiare pe baza tezei „Les finance publiques en Roumanie”.

La terminarea studiilor se reîntoarce în ţară şi la scurt timp intră la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti unde va ţine un curs de finanţe publice şi va conduce lucrările unui seminar. Devine apoi docent şi după câţiva ani conferenţiar la catedra de Economie politică şi finanţe a Facultăţii de drept. Cel mai apreciat curs ţinut de el în această perioadă a fost cel de „Monedă – Schimb – Preţuri”. Pe lângă activitatea universitară, Bădulescu a intrat încă din 1922 ca referent la Banca de Credit Român, unde a urcat treptat pe scara ierarhică până la funcţia de director al acesteia (între 1928 – 1935).

Pe plan politic s-a aflat de partea liberalilor şi a făcut parte din echipa de guvernare a lui Gheorghe Tătărescu, ca subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe. A deţinut această funcţie în guvernele prezidate de Tătărescu între 1934 - 1937. A fost şi delegat al României la negocierile financiare şi comerciale de la Societatea Naţiunilor şi la tratativele pe marginea datoriilor şi despăgubirilor de război, susţinându-l cu expertiza sa pe Nicolae Titulescu. La propunerea acestuia a fost desemnat membru permanent în Consiliul Economic al Micii Antante şi apoi a Înţelegerii Balcanice. Datorită meritelor deosebite a fost cooptat ca în consiliul economic al Societăţii Naţiunilor, cu un mandat de patru ani.

Din mai 1942 a preluat nou-înfiinţata catedră de economie politică de la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. În fapt meritul înfiinţării acestei catedre, până atunci existente doar la Academia de Studii Economie, i-a revenit tot lui Bădulescu. Ca o încununare a activităţii din domeniul economiei şi finanţelor, în mai 1945 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. După terminarea războiului mondial, prestigiosul titlu avea să-i fie retras odată cu instalarea regimului comunist şi începutul prigoanei contra elitei româneşti. Viaţa sa a luat o întorsătură dramatică. Închis la Sighetu-Marmaţiei din considerente politice, a murit în închisoare la 10 decembrie 1953. A fost repus în drepturi ca membru corespondent al Academiei Române în 1990.

Opera principală

• Les finances publiques en Roumanie, 1922/1923
• Situaţia financiară a căilor ferate, 1924
• La situation monetaire de la Roumanie, 1930
• Probleme economice şi financiare, 1940
• Probleme monetare internaţionale, 1944
• Autarkie sau colaborare internaţională, 1945
• Tratat de politică comercială. Comerţ exterior şi schimburi internaţionale, 1945

Bibliografie

• Malinschi, V., Economişti la Academia Română vol.I , Editura Academiei Române, Bucureşti 1990 ISBN 973-27-0192-7
• Rusu, Dorina N., Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999 ISBN 973-27-06967

Ziua Drepturilor Omului este sărbătorită anual în jurul lumii pe 10 decembrie.

Data a fost aleasă pentru a onora adoptarea și proclamarea de către Adunarea Generală a ONU, la 10 decembrie 1948, a Declarației Universale a Drepturilor Omului (DUDO), prima exprimare globală a drepturilor omului și una dintre primele realizări majore a noii organizații a Națiunilor Unite. Instituirea oficială a Zilei Drepturilor Omului, a avut loc la plenara 317 a Adunării Generale, la 4 decembrie 1950, când Adunarea Generală a declarat Rezoluția 423 (V), prin care invita toate statele membre, precum și orice alte organizații interesate să sărbătorească ziua așa cum cred că e potrivit.

Ziua este marcată în mod normal atât de conferințe și reuniuni politice la nivel înalt cât și de evenimente culturale și expoziții care se ocupă cu probleme legate de drepturile omului.