Alexandru Pelimon (deseori îşi semna articolele cu Palemon) (n. 1822 - d. 27 iulie 1881, Novaci, judeţul Gorj) a fost un scriitor, poet, traducător, a promovat prin poeziile sale ideile progresiste ale Revoluţiei de la 1848; în lucrările sale a zugrăvit cu realism timpurile sale şi a descris frumuseţile peisajului românesc [1]. A scris şi publicat unul dintre primele romane româneşti, în 1853, Hoţii şi Hagiul.

Biografie

Al patrulea copil al unei familii din Novaci, Pelimon s-a stabilit de tânăr în Bucureşti. A ocupat mai multe funcţii administrative modeste, precum secretar al Comisiei documentelor mănăstireşti, procuror la Consistoriul eparhiei Buzău (coleg cu Nicolae Filimon, sub conducerea lui Cezar Boliac), subşef la secţia istorică a Arhivelor Statului din Bucureşti. Deşi nu a avut prea multă şcoală, Pelimon a reuşit să suplinească lipsa instrucţiei prin autoeducare, fiind o persoană autodidactă. A avut şi o activitate gazetărească, a colaborat la „Vestitorul românesc” (1845), „Pruncul român” (1848), „Românul” (1858), „Reforma” (1859).

Activitate literară

Deşi critici literari precum George Călinescu nu au acordat prea multă atenţie operei sale poetice, Călinescu, bunăoară, numindu-l evocator în versuri de timpuri eroice, [2] Alexandru Pelimon a scris şi poezie. Debutează ca poet în anul 1848, prin volumul Poezii fugitive. În anii ce au urmat a publicat o serie de scrieri, unele de poezie lirică şi epică, impresii de călătorie, nuvele, romane, melodrame, vodeviluri. Aşa cum a exprimat chiar el, Pelimon considera literatura un mod bun de a face educaţie patriotică, de aici şi textele sale în care a militat pentru idealurile paşoptiste şi postpaşoptiste. În general versurile sale au avut ca sursă de inspiraţie istoria României, iar ca gen a abordat poemul epic, cu precădere în ciclul eroic: Traian în Dacia (1860), Vestita bătălie de la Călugăreni (1848), Tudor Vladimirescu. Mişcarea de la 1821 (1862). Un alt ciclu de lucrări, Oştenii români (1877-1878), în care poate fi observată influenţa lui Vasile Alecsandri, are aceeaşi sursă de inspiraţie, istoria ţării.

Printre lucrările scrise de Pelimon se află şi câteva romane: Hoţii şi Hagiul (1853), Jidovul cămătar. Moldova şi Bucovina (1863), Un funcţionar sinucis. Fratele şi sora (1873), lucrări de tip foiletonistic în care este supralicitat senzaţionalismul şi sentimentalismul. Din literatura dramatică a lui Pelimon pot fi menţionate piesele de teatru: Fiul mazâlului (1851), Actriţa din Moldova (1852), Curtea lui Vasile Vodă (1852), Păcală şi tândală. Şi-a găsit tingirea copac (1854).

Din aceleaşi aspiraţii patriotice, în câteva scrieri a abordat şi genul romanului istoric, lucrări în care a combinat ficţiunea cu unele informaţii istorice. De multe ori aspectele istorice s-au dovedit a fi false, strecurate intenţionat sau nu de către Alexandru Pelimon. Din această categorie de lucrări pot fi amintite: Bucur, istoria fundării Bucureştilor (1858), scriere în care autorul îşi exprimă ideile unioniste, Matei Vodă la mănăstirea Sadova (1870), Catostrofa întâmplată boiărilor în muntele Găvanul - 1821 (1864), în care îşi manifestă simpatia faţă de Tudor Vladimirescu şi faţă de mişcarea paşoptistă.

Împătimit al călătoriilor lungi prin ţară, în special al drumeţiilor, Pelimon a bătut Ţara Românească în lung şi-n lat. Scopul acestor călătorii prin Oltenia şi Muntenia era unul de documentare, pentru a putea evoca în scris spiritul românesc şi trecut glorios apus. Mărturie a acestor gânduri şi intenţii au rămas scrierile Flori de Moldo-România (1864), Impresiuni de călătorie în România (1858), Memoriu. Descrierea s. monastiri (1861).

În bogata sa activitate literară, Pelimon s-a aplecat şi asupra traducerilor. Chiar dacă traducerile sale nu sunt tocmai reuşite şi frecvent nu respectă spiritul operei originale, merită menţionaţi câţiva autori pe care s-a străduit să-i prezinte publicului român: Schiller, Lamartine, Mickiewicz, Bernardin de Saint-Pierre, Alexandre Dumas.

Note

Paul Gore sau Pavel (n. 27 iulie 1875, Chişinău - d. 8 decembrie 1927) a fost un istoric român basarabean, membru de onoare (1919) al Academiei Române, preşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc. „Om foarte cult, poseda o vastă bibliotecă şi cunoştea amănunţit istoria Basarabiei”[1].

Biografie

A absolvit liceul în Nikolaev (Herson), iar apoi Facultatea de Drept din Sankt Petersburg. În 1905 ajunge judecător de pace în ţinutul Orhei şi în acelaşi an devine preşedinte al comitetului de redacţie al Societăţii Moldoveneşti. În 1909 devine director sanitar şi director al Muzeului Naţional din Chişinău, unde va activa până în 1918. În 1910 este ales deputat al nobilimii şi vicepreşedinte al zemstvei. Din această calitate, Paul Gore va cere la tribună în 1912 introducerea limbii române în şcoli[1].

În timpul Primului Război Mondial a fost director al Crucii Roşii. În 1917 devine preşedinte al comisiei şcolare moldoveneşti, nou creată; pe 20 martie — preşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc, iar pe 16 mai — al Societăţii Culturale Moldoveneşti. În toată această perioadă a îndeplinit funcţia de locţiitor al comisarului Basarabiei, C. A. Mimi. A fost cel dintâi locuitor din Chişinău care a arborat drapelul României la reşedinţa sa. La 7 iunie 1919 este ales membru onorific al Academiei Române[1].

În cadrul României Mari desfăşoară o vastă activitate, el devenind: preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice Basarabene (1919), al Ligii Culturale, secţia Chişinău (1920), membru al comitetului de conducere al Societăţii Române de Numismatică (1921), al comitetului Societăţii Regale Române de Geografie (1921), membru de onoare al Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău (1921), membru al Ateneului român (1923), al Societăţii Renaşterea Română, al Fundaţiei Principele Carol ş.a.m.d.[1].

A fost înmormântat în cimitirul bisericii Sf. Ilie din Chişinău, care mai târziu a fost demolată[2].

Sever Zotta îl considera un „nobil fără trufie, boier mândru dar drept, cărturar înţelept şi modest, om bun şi milostiv, prieten sincer şi credincios, creştin evlavios şi monarhist mistic, o rară manifestare a geniului rasei noastre şi ultimul cavaler al Basarabiei”[3].

Contribuţiile în domeniul heraldicii şi al vexilologiei

Paul Gore avea la activ studii amănunţite asupra ştiinţei şi artei blazonului, cunoştinţele sale recomandându-l pentru numirea lui ca membru al Consiliului Heraldic al Franţei, al Convenţiei Internaţionale de Heraldică din Londra, al Societăţii Elveţiene de Heraldică, al asociaţiilor Adler din Viena, Herold din Berlin, Sanct Michel din Bamberg, ca membru corespondent al Academiei Heraldice din Madrid etc[4]. Gheorghe Bezviconi mărturisea că „Pavel Gore a fost primul, dar şi ultimul cavaler al Basarabiei. Prin studierea trecutului a ajuns la o concepţie medievală şi înălţătoare a ideii cavalerismului, a neamului şi a blazonului. Astfel, el a devenit unicul heraldic al Basarabiei, chiar al României întregi”[5].

În condiţiile înfiinţării Partidului Naţional Moldovenesc la Chişinău, pe 3 aprilie 1917, Paul Gore (în calitate de preşedinte) redactează un studiu în limba rusă intitulat „Culorile naţionale ale românilor din Basarabia” (rămas în manuscris). Acesta îşi propune să demonstreze că basarabenii trebuie să utilizeze în mod firesc tricolorul românesc[6]:

Din această perspectivă, heraldistul Silviu Andrieş-Tabac îl consideră pe Gore drept autor moral al stemei şi drapelului Republicii Democratice Moldoveneşti, în principal datorită faptului că „Paul Gore avea posibilitatea reală să influenţeze opinia elitei revoluţionare şi cea publică. [...] Numai un heraldist profesionist de talia lui putea să găsească o formulă care să exprime în limbaj heraldic eliberarea provinciei moldoveneşti [...] de sub dominaţia împăraţilor Romanov şi, totodată, să ştie (şi ştia) cum a fost stema veche a Principatului Moldovei.” [6].

În 1922 este constituită Comisia Consultativă Heraldică, sub preşedinţia lui Dimitrie Onciul. Paul Gore se va găsi printre primii membri ai acesteia, calitate în care sugerează modele multiple pentru stema României Mari. Armele adoptate au pornit de la o idee a sa[7]. Însă tot în 1922 Gore este numit director al muzeului şi preşedinte al Comisiei Arhivelor Statului din Chişinău, fapt care îl va obliga să lipsească la multe şedinţe ale Comisiei Consultative Heraldice. Urmând morţii sale, în 1928 Comisia este completată prin numirea lui George D. Florescu.

Opera

• Însemnare despre cei de una credinţă din Basarabia (1908);
• Drepturile mazililor (1911);
• Albumul de ornamente de covoare moldoveneşti (1912);
• Plebiscitul din Basarabia (1919);
• Autoadministrarea şi Zemstvoul (1920);

De asemenea, a redactat studii şi articole în:

• Convorbiri literare;
• Revista istorică;
• Viaţa românească;
• Democraţia;
• Revista Arhivelor;
• Basarabia.

Referinţe

Bibliografie

• Silviu Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei, Ed. Museum, Chişinău, 1998.
• Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
• Iurie Coleşnic, Basarabia necunoscută, Chişinău, 1993.
• Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea, Bucureşti, 1940 (ediţia a II-a, 1999).

• Sever de Zotta, Paul Gore, Chişinău, 1928.
• Gheorghe Bezviconi, Pavel Gore în „D. T. N.”, III, 1936, nr. 28-30 din ianuarie-martie; V, 1937, nr. 50 din noiembrie.
• Constantin Moisil, Comisia consultativă heraldică, în „Revista Arhivelor”, I, 1925, nr. 2.

Legături externe

• Biblioteca Publică de Drept din Chişinău - Portrete notorii
• Nicolae Iorga despre Paul Gore