Alege data
Afiseaza
  • 1.
    Tip eveniment: Naştere
    Data: 1888-03-28
    Baza de date: Personalități
  • 2.
    Tip eveniment: Deces
    Data: 1969-03-28
    Țara: Statele Unite ale Americii
    Baza de date: Personalități
  • 3.
    Tip eveniment: Deces
    Data: 1929-03-28
    Baza de date: Personalități

    Emanuil Ungureanu (sau Emanoil Ungureanu, n. 23 decembrie 1845, Satchinez, judeţul Timiş – d. 28 martie 1929), avocat, filantrop, om de cultură bănăţean dedicat emancipării culturale a românilor bănăţeni. Membru al PNR, participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, ca reprezentant al Banatului.

    Biografie

    S-a născut într-o familie de ţărani din comuna Satchinez, judeţul Timiş. Liceul l-a absolvit la Timişoara, iar Facultatea de Drept a urmat-o la Budapesta între 1869-1872. Din 1874 a devenit avocat iar din 1875 a intrat în baroul avocaţilor din Timişoara, unde a profesat până în 1916.

    Ungureanu era dominat de ideea necesităţii emancipării românilor din Banat prin culturalizare. Era convins că trebuia mărit numărul şcolilor, trebuia descentralizată cultura prin înfiinţarea de şcoli şi instituţii culturale în toate oraşele, târgurile şi comunele Banatului, trebuia sprijinită presa românească, instituţiile culturale şi nu în ultimul rând trebuiau asigurate condiţii de învăţătură tinerilor şi femeilor. Urmărind aceste principii-deziderate, el a contribuit substanţial cu propria sa avere pentru a subvenţiona şcoli şi a asigura buna funcţionare a internatelor pentru elevii români: la alumneul din Timişoara, la şcoala superioară de fete din Lugoj, la Şcoala superioară de fete din Arad, Gimnaziul din Arad. Tot el a combătut vehement legea Apponyi pentru desfiinţarea şcolilor naţionale şi a organizat corpul învăţătoresc din zona Timişoarei.

    În 1898 a întemeiat filiala de la Timişoara a Astrei, apoi a întemeiat mai multe filiale în teritoriu. Pentru activitatea sa deosebită a fost declarat membru fondator şi membru de onoare al Astrei. A sprijinit şi Societatea de cultură „Petru Maior” de la Budapesta, „România Jună” de la Viena, Societatea română de lectură de la Cluj. Pe planul emancipării economice a înţeles importanţa instituţiilor de credit pentru nevoile bănăţenilor şi a întemeiat băncile „Timişeana”, „Lipovana” şi „Luceafărul”, iar pentru creditarea meseriaşilor institutul „Protectorul”.

    În politică a fost mai rezervat, dar s-a înscris de timpuriu în Partidul Naţional Român. La 1891 apare ca membru în delegaţia care trebuia să înmâneze împăratului Memorandumul românilor. El s-a raliat grupului bănăţenilor alcătuit din fraţii Alexandru, Zeno şi Eugeniu Mocioni, Vincenţiu Babeş, Constantin Rădulescu şi Coriolan Brediceanu, care s-au opus tezei ardelenilor, convinşi de inutilitatea juridică a demersului, ceea ce s-a şi adeverit. Convingerile sale politice s-au exprimat mai mult în presă şi din acest punct de vedere presa românească a găsit în el un susţinător, atât moral cât şi material. A sprijinit mai ales ziarele „Dreptatea” din Lugoj, „Tribuna” din Sibiu şi „Banatul” din Timişoara. Alături de Alexandru Mocioni şi Vincenţiu Babeş, a finanţat timp de şase ani un contract anual pentru apariţia în ziarul "L'Europe" de articole privitoare la situaţia politică, economică şi socială a românilor din Ungaria.

    A fost prezent la Marea Adunare de la Alba Iulia şi a fost ales membru din partea Timişoarei în Marele Sfat Naţional Român din Transilvania. După unirea Banatului cu România, Emanuil Ungureanu a fost numit inspector cultural cu misiunea de a organiza şcolile din Timişoara şi comisar ministerial împuternicit cu rezolvarea problemelor culturale ale Banatului. A făcut eforturi pentru înfiinţarea unei Academii Comerciale la Timişoara. După un început promiţător, având sprijinul autorităţilor, demersul său a eşuat în faţa lipsei de interes de la nivel central. Mai mult succes a avut însă cu Muzeul din Timişoara, care după război se afla într-o stare neclară. Ungureanu l-a trecut în subordinea municipiului, asigurându-i astfel un cadru stabil în care s-a putut dezvolta Muzeul Banatului.

    După terminarea războiului, la Bucureşti s-a înfiinţat Casa de Educaţie Naţională care avea filiale răspândite în teritoriu, un fel de cămin culturale cu rol de a răspândi cultura la sate. În 1920 s-a creat şi filiala din Timişoara, al cărei preşedinte a fost ales Emanuil Ungureanu. În decurs de 6 ani a reuşit să organizeze 96 de filiale ale Casei de Educaţie Naţională numai în judeţul Timiş-Torontal. Numai pentru construirea localului din Timişoara, Ungureanu a alocat jumătate din întreaga sa avere.

    Nu în ultimul rând, a întemeiat fundaţia „E. Ungureanu” cu un fond de 500.000 coroane aur, fundaţie care a subvenţionat multe instituţii culturale. S-a stins din viaţă la 29 martie 1929.

    Bibliografie

    • Luchescu, Gheorghe, Din galeria personalităţilor timişene, Editura „Dacia Europa Nova”, 1996
    • Trâpcea, Th.N.; Din viaţa şi activitatea lui Emanuil Ungurianu, în Studii de istorie a Banatului, vol.II, Timişoara 1970 pp. 205-218

    Bibliografie recomandată

    • Rămneanţu, Vasile, Emanuil Ungurianu 1845-1929, Editura Mirton, Timişoara 1996 ISBN 973-578-218-9
  • 4.
    Tip eveniment: Deces
    Data: 1994-03-28
    Baza de date: Personalități
  • 5.
    Tip eveniment: Deces
    Data: 1957-03-28
    Țara: România
    Localitate: Bucureşti
    Baza de date: Personalități

    Gheorghe Tătărescu (n. 22 decembrie 1886, Craiova - d. 28 martie 1957, Bucureşti), jurist, om politic, membru de onoare al Academiei Române din 22 iunie 1937. Numărându-se printre marii oameni de stat ai României, Gheorghe Tătărescu nu a ratat nici o oportunitate în viaţa politică. A condus un guvern liberal, deşi nu era preşedintele partidului, într-o perioadă dificilă pentru ţară, reuşind totodată „performanţa” să fie primul guvern din istoria României care organizează alegerile şi nu reuşeşte să le şi câştige. S-a numărat apoi printre colaboratorii apropiaţi ai regelui Carol al II-lea în perioada regimului monarhic autoritar. Din nefericire, în timpul celui de-al doilea mandat de prim-ministru, din cauza izolării diplomatice în care se afla România la începutul celei de-a doua conflagraţii mondiale, a fost nevoit să cedeze presiunilor sovietice şi să evacueze Basarabia şi Bucovina de Nord, punându-se astfel capăt României Mari.

    După „lovitura de palat” prin care mareşalul Ion Antonescu a fost înlocuit de la conducerea statului, Tătărescu şi-a fondat propriul partid, încercând totodată o apropiere de forţele de stânga într-un moment în care Moscova făcea jocurile politice pe scena de la Bucureşti. Anul 1947 a marcat acapararea definitivă a puterii de comunişti, prin înlăturarea tuturor forţelor de opoziţie, abdicarea silită a regelui Mihai şi proclamarea republicii. În acelaşi context, Gheorghe Tătărescu şi miniştrii săi au fost înlăturaţi din guvernul comunist la începutul lunii noiembrie 1947, acest moment marcând şi încheierea carierei sale politice.

    Originea. Studiile

    Provenind dintr-o familie de generali, Gheorghe Tătărescu a urmat cursurile secundare la Craiova, iar pe cele superioare la Bucureşti. După ce termină studiile Facultăţii de Drept, pleacă la Paris, unde îşi obţine doctoratul în ştiinţe juridice (1912), cu teza „La régime électoral et parlamentaire en Roumanie”. În lucrare, el făcea o critică a regimului parlamentar din România şi demonstra necesitatea votului universal: „După cincizeci de ani de la Constituţia din 1866 viaţa politică şi forţa politică se află aproape exclusiv în mâinile claselor privilegiate [...] pentru a pune capăt minciunii parlamentare trebuie să se pună capăt minciunii electorale. Credem că am demonstrat în acest studiu că dacă parlamentul este o ficţiune, se datoreşte faptului că alegerile din care a ieşit sunt nişte ficţiuni. Trebuie deci ca parlamentul să fie expresia voinţei ţării, pentru ca guvernul să poată fi expresia voinţei parlamentului. Reorganizarea sistemului electoral – iată cu ce trebuie început”.

    Începutul carierei politice. Deputat. Ascensiunea politică

    În 1912, Tătărescu se înscrie în Partidul Naţional Liberal, ocupând pentru scurt timp funcţia de avocat al statului pentru Ministerul Instrucţiunii Publice. Ca sublocotenent în rezervă a luat parte la campania din Bulgaria, în timul celui de-al doilea război balcanic din 1913. În vara anului 1916, este din nou mobilizat pe frontul Războiului pentru Întregirea Neamului. După Marea Unire, tânărul avocat este ales deputat de Gorj la primele alegeri pe baza votului universal din noiembrie 1919.

    Pe 30 octombrie 1922, primul ministru Ion I. C. Brătianu îl desemnează în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul de Interne, funcţie pe care a deţinut-o în toate guvernele liberale până pe 3 noiembrie 1928. În timp, Tătărescu şi-a consolidat poziţia în partid, în 1931 fiind ales secretar general al partidului.

    Conflictul dintre tinerii liberali şi vechea generaţie

    În interiorul PNL, anii '30 au fost dominaţi de permanentul conflict dintre gruparea tinerilor liberali, reprezentată de Gheorghe Tătărescu şi Victor Iamandi, şi gruparea „bătrânilor liberali”, reprezentată de Dinu Brătianu şi Constantin Angelescu. Totul în contextul în care deja o facţiune a tinerilor liberali, în frunte cu Gheorghe Brătianu, fusese deja exclusă din partid din cauza adeziunii la regimul carlist.

    După asasinarea lui I. G. Duca, Delegaţia Permanentă a PNL îl propune drept preşedinte al partidului pe Constantin I. C. Brătianu, ultimul reprezentant al dinastiei Brătianu, fapt aprobat de Comitetul Central al partidului la 4 ianuarie 1934. În mod surprinzător, în aceeaşi zi, pentru prima dată în istoria Partidului Naţional Liberal, nu preşedintele partidului a fost cel desemnat să preia scaunul de prim-ministru. Astfel, Carol al II-lea îl numeşte pe Gheorghe Tătărescu la conducerea Consiliului de miniştri. Tătărescu era unul dintre reprezentanţii tinerei generaţii liberale, însă simpatiile sale faţă de şeful statului erau cunoscute. În ciuda acestui fapt, Dinu Brătianu a păstrat conducerea partidului, dar un conflict între generaţii a fost inevitabil. Astfel, între şeful guvernului şi cel al partidului au avut puternice fricţiuni şi controverse care au afectat Partidul Naţional Liberal [1].

    „Bătrânii” se bazau pe capitalul privat şi pe Banca Naţională, erau pentru menţinerea regimului democratic, împotriva organizaţiilor extremiste şi tendinţelor autoritare manifestate de regele Carol. „Tinerii” s-au integrat tot mai mult în noua grupare a marii burghezii, concentrată în jurul Băncii de Credit, interesele acestei grupări împletindu-se deseori cu cele ale regelui [2].

    Activitatea guvernamentală

    În guvernul prezidat de el însuşi, Tătărescu a mai ocupat şi o serie de portofolii, dintre care cel mai important a fost cel la Ministerul de Interne (23 februarie - 14 noiembrie 1937). În afara unor măsuri economice necesare în perioada crizei economice globale, în condiţiile manifestărilor extremiste şi anarhice, Gheorghe Tătărescu a apelat şi la o serie de măsuri de mână forte: prelungirea stării de asediu şi a cenzurii, dizolvarea grupărilor politice care atentau la siguranţa naţională, interzicerea publicaţiilor clandestine, întărirea executivului în defavoarea legislativului şi altele. Pentru sprijinul acordat dezvoltării culturii naţionale, din calitatea sa de prim-ministru, Tătărescu este ales membru de onoare al Academiei Române pe 22 iunie 1937.

    De asemenea, s-au înregistrat încercări repetate ale lui Tătărescu de a prelua conducerea PNL şi încercări din partea lui Brătianu de a elimina mai mulţi tineri din guvern [3]. Deşi s-a consumat multă energie, nici una dintre grupări nu a reuşit să îşi impună dominaţia asupra celeilalte. Acest fapt s-a evidenţiat la Congresul general al PNL din 9 iulie 1936. În cadrul acestuia, Dinu Brătianu a fost reconfirmat în funcţia de preşedinte al partidului, iar Gheorghe Tătărescu în cea de secretar general [4].

    Momentul decembrie 1937

    La sfârşitul anului 1937, mandatul legitim de guvernare al PNL expira, iar conform uzanţelor politice, şeful statului trebuia să cheme la putere formaţiune de opoziţie. Pentru a fi sigur că Maniu va fi anihilat în cazul chemării PNŢ la guvernare, Carol al II-lea a lansat ideea unui guvern Mihalache care să aibă pe Vaida-Voevod la Interne şi care să-l cuprindă şi pe Gabriel Marinescu, membru de bază al camarilei [5]. Discuţiile au avut loc pe 12 noiembrie, însă Ion Mihalache nu a acceptat propunerea regelui. În aceste condiţii, pe 17 noiembrie, Carol al II-lea încredinţează mandatul din nou lui Gheorghe Tătărescu. Prima misiune a guvernului era organizarea alegerilor din 20 decembrie 1937. Consiliul de miniştri era acuzat de toate forţele de opoziţie că devenise unul personal al şefului statului, iar posibila sa victorie în alegeri ar fi facilitat instaurarea dictaturii regale. Motivaţia era bine întemeiată, căci în istoria politică a României de până la acea dată, partidul din care proveneau membrii guvernului desemnat să organizeze alegerile le câştigase întotdeauna.

    Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmosferă extrem de tensionată şi confuză, cu un limbaj foarte violent. Cea mai mare întrunire electorală a PNŢ s-a desfăşurat în sala Marna din Bucureşti, la 12 decembrie. În timpul rostirii discursurilor, în sală au fost aruncate gaze lacrimogene de oamenii guvernului, astfel că adunarea nu a mai putut continua. Revenit la sediul PNŢ, Iuliu Maniu declara celor care l-au însoţit: „Să nu uitaţi un moment că stările acestea triste urmează din faptul că la noi domneşte un guvern personal. De şapte ani suferim de guverne personale” [6]. În aceeaşi zi, Gheorghe Tătărescu a rostit la radio un discurs în care l-a numit pe Iuliu Maniu „marele infractor”, „ros de ambiţii şi chinuit de dorul răzbunării” [7]. Solicitarea lui Maniu de a răspunde acestor atacuri a fost respinsă de Consiliul de Administraţie al Societăţii de Radiodifuziune. Organizaţia PNL din Cluj a adoptat o moţiune în care se afirma că „Ardealul înfierează acţiunea criminală a d-lui Maniu împotriva monarhiei şi a regelui Carol al II-lea, simbolul neîntrecut al dinastiei noastre glorioase” [8].

    Prin activitatea lor, partidele politice se discreditaseră în ochii electoratului, astfel că, la 20 decembrie, pentru prima dată în istoria politică a României nici un partid nu a obţinut peste 40% din totalul voturilor, pentru a-şi constitui o majoritate parlamentară. Pe primele trei poziţii s-au clasat PNL cu 35,9%, PNŢ cu 20,4% şi Partidul „Totul pentru Ţară” (numele sub care au participat la alegeri legionarii) care a obţinut un surprinzător scor de 15,5%, ceea ce a provocat o adevărată panică în rândul clasei politice [9].

    Consecinţele politice ale acestor alegeri au fost unele dezastruoase. Faptul că nici un partid nu reuşise să obţină prima majoritară de 40% lăsa mână liberă şefului statului de numi la guvernare orice formaţiune politică şi de a forma un guvern, de data acesta cu adevărat personal dacă este comparat cu cel precedent. Aşadar, profitând de această situaţie, Carol al II-lea l-a numit în fruntea guvernului pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin, care câştigase doar 9,15% din voturi [10].

    Dictatura regală. Al doilea mandat de prim-ministru

    Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, Carol l-a demis pe Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Gheorghe Tătărescu a simţit imediat de unde bate vântul politic, astfel că a acceptat funcţia de ministru de stat şi ad-interim la Ministerul Afacerilor Străine (10 februarie - 30 martie 1938). Dictatura regală a fost instituţionalizată [11] prin Constituţia din 27 februarie 1938, iar pe 30 martie a fost adoptat decretul privind dizolvarea partidelor politice [12]. Din acest moment, Tătărescu a fost numit consilier regal, datorită bogatei sale experienţe politice.

    În contextul intensificării pericolului izbucnirii unui nou conflict european, Tătărescu a fost trimis ambasador al României la Paris (9 decembrie 1938 - 30 august 1939). Destinul a vrut ca să fie adus la putere după două asasinate politice. Astfel, la două luni după asasinarea lui Armand Călinescu (21 septembrie 1939), pe 24 noiembrie 1939 Gheorghe Tătărescu este numit preşedinte al Consiliului de miniştri.

    Evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord

    Ca urmare a politicii agresive a Germaniei şi Italiei şi a conciliatorismului Marii Britanii şi Franţei (Acordul de la München din 29 septembrie 1938), situaţia internaţională a României s-a deteriorat continuu [13]. Nimeni nu ştia la vremea respectivă de notele adiţionale secrete cuprinse în pactul de neagresiune semnat între Viaceslav Molotov, ministrul de externe al URSS, şi Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei [14]. Cele două state îşi împărţeau sferele de influenţă în Europa, important pentru România fiind dezinteresul declarat al Germaniei pentru Europa sud-estică.

    Evenimentele de la începutul anului 1940 au adus România într-o situaţie dramatică. Pe 22 iunie Franţa capitula în faţa Germaniei, fapt ce a lăsat ţara noastră fără nici un sprijin extern [15] . În acest context, pe 26 iunie, URSS a adresat un ultimatum guvernului de la Bucureşti prin care cerea acestuia să evacueze de urgenţă Basarabia şi nordul Bucovinei [16][17]. Ziua următoare, Carol a întrunit Consiliul de Coroană, în cadrul căruia s-a decis începerea unor negocieri cu sovieticii [18]. În aceeaşi noapte, guvernul de la Moscova a trimis încă o notă ultimativă, cerând evacuarea de urgenţă „până cel târziu la 28 iunie, ora 12”. Pus în faţa acestor evenimente, guvernul a acceptat condiţiile Uniunii Sovietice [19][20][21].

    Dictatul de la Viena

    Din acest moment, Carol al II-lea a decis să încline decisiv orientarea politicii externe spre Germania [22]. Pe 4 iulie, cabinetul condus de Gheorghe Tătărescu şi-a depus mandatul.

    România a fost nevoită să accepte şi dictatul de la Viena din 30 august 1930, prin care ceda Ungariei nord-vestul Transilvaniei [23]. Pentru a restabili ordinea în ţară, Carol l-a chemat la putere pe generalul Ion Antonescu şi l-a învestit cu puteri depline în stat [24]. Într-o atmosferă extrem de tensionată, în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a semnat actul prin care anunţa că a hotărât să treacă fiului său, Mihai I, „grele sarcini ale domniei” [25]. Pe 8 septembrie 1940, generalul şi-a arogat titlul de „conducător al statului” [26] şi a negociat formarea unui guvern cu Mişcarea Legionară. În acest sens, pe 14 septembrie, România este declarată „stat naţional-legionar” [27].

    Fondarea propriului partid

    În aceste vremuri tulburi, Tătărescu s-a retras din viaţa publică la conacul său din judeţul Gorj. La 27 noiembrie 1940, a fost ridicat de legionari şi dus la Prefectura Poliţiei Capitalei, unde se aflau şi alţi foşti înalţi demnitari ai regimului carlist. Prin intervenţia directă a lui Antonescu, cei de la Prefectură au reuşit să scape cu viaţă. Noaptea precedentă, la penitenciarul de la Jilava au fot asasinaţi 64 de demnitari ai statului român din perioada interbelică (vezi Masacrul de la Jilava) [28]. În acest context, Tătărescu nu a mai participat la viaţa publică o vreme. Când situaţia internaţională era din ce în ce mai defavorabilă regimului condus de generalul Antonescu, Gheorghe Tătărescu a încercat realizarea unei coaliţii a forţelor politice care doreau apropierea de Coaliţia Naţiunilor Unite, dar iniţiativele sale nu au fost agreate de partidele istorice [29]. Maniu şi Brătianu nu uitaseră „trădarea” din 1938.

    În contextul avantajelor tot mai semnificative obţinute pe front de către aliaţi, pe 23 august 1944, regele Mihai şi partidele istorice au reuşit să realizeze „o lovitură de palat” prin care mareşalul Antonescu a fost înlăturat de la putere. După acest moment, Gheorghe Tătărescu a încercat o reapropiere de conducerea partidului. Acesta i-a adresat lui Brătianu o scrisoare, la 2 octombrie, prin care, după ce sublinia că nu doreşte şefia partidului, îşi exprima opinia asupra priorităţilor interne şi externe [30]. Efectul demersului a fost nul. Gheorghe Tătărescu a ales calea separării şi, la 19 decembrie, a fost lansat Manifestul-Program al partidului său, intitulat tot tot Partidul Naţional Liberal [31]. În februarie 1945, Moscova a impus regelui Mihai să desemneze la putere un guvern comunist, astfel că Tătărescu a încercat o apropiere de forţele de stânga.

    Viceprim-ministru. Ministru de Externe în guvernul comunist

    Ca vicepreşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru al Afacerilor Străine (5 martie 1945 - 5 noiembrie 1947) în guvernul Petru Groza, Tătărescu a condus delegaţia României la Conferinţa de pace de la Paris (1946 - 1947), punându-şi semnătura pe tratatul internaţional ce consfinţea reîntregirea parţială a ţării noastre prin reprimirea nord-vestului Transilvaniei. Deşi, la alegerile din 19 noiembrie 1946 PNL-Tătărescu a obţinut 75 de mandate în Parlament, jocurile pentru putere erau deja făcute.

    Anul 1947 a marcat acapararea întregii puteri de stat de către comunişti, prin înlăturarea tuturor celorlalte forţe de opoziţie, culminată cu abdicarea silită a regelui Mihai pe 30 decembrie 1947 şi proclamarea Republicii Populare Române. Pe 5 noiembrie, toţi miniştrii coordonaţi de Tătărescu au fost înlăturaţi din guvern. Ca atare, s-a retras din viaţa politică, iar anul următor i-a fost impus un domiciliu forţat. Partidul său a fost preluat de Petre Bejan, care a mai încercat o apropiere de comunişti, însă în mai 1948 formaţiunea politică, denumită acum PNL-Bejan, a fost nevoită să-şi înceteze activitatea.

    Ultimii ani din viaţă

    După o perioadă petrecută la conacul din Gorj, Gheorghe Tătărescu a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, fiind închis la penitenciarul din Sighet, dar a fost eliberat în 1955, căci a acceptat să lucreze în Comitetul Român pentru Repatriere. După doi ani de suferinţe, Gheorghe Tătărescu a decedat pe un pat de spital din Bucureşti, pe 28 martie 1957, la vârsta de 71 de ani.

    Activitatea politică

    Note

    Opere selective

    • Le régime électoral et parlementaire en Roumanie, 1912
    • Relele organice ale armatei noastre, 1913
    • Răspunderile, 1918
    • Pe drumul anarhiei, 1920
    • Internaţionala a III-a şi Basarabia, 1925
    • Basarabie et Moscou, 1926
    • Fragmente, 1926
    • Guvernul de mâine, 1930
    • Apelul la tineret, 1934
    • Doi ani de guvernare, 1935
    • Patru ani de guvernare, 1937
    • Evacuarea Basarabiei şi Bucovinei, 1940

    Bibliografie

    • Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 685-690 ISBN 973-99321-7-7
    • Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 292-300 ISBN 973-8200-49-0
    • Narcis Dorin Ion, Gheorghe Tătărescu şi PNL, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, ISBN 973-8497-47-7
  • 6.
    Tip eveniment: Naştere
    Data: 1845-03-28
    Baza de date: Personalități

    Gogu Cantacuzino (16/28 martie 1845 - 9/21 decembrie 1898) a fost un fruntaş liberal, jurnalist şi ministru de finanţe.

    Biografie

    S-a născut la 16/28 martie 1845 la conacul familiei sale de la Râfor, de lângă Ploieşti. A fost strănepotul domnitorului Ştefan Cantacuzino.

    Primele studii le-a făcut acasă, după care a urmat cursurile Liceului Sf. Sava din Bucureşti. A urmat apoi o perioadă de studii la Paris (1866-1876) urmând cursurile Facultăţii de Matematică din Paris, timp în care a activat şi în cadrul Uniunii române din Paris.

    Întors în ţară în anul 1876, devine secretar general al Ministerului de Finanţe (între 1877-1879). După această perioadă ajunge în poziţia de a dirija monopolurile statului, care includeau producerea şi comercializarea de tutun. În perioada de patru ani, cât timp a răspuns de monopolul tutunului, a crescut suprafeţele cultivate cu tutun, precum şi numărul cultivatorilor care se ocupau cu producerea de plante de tutun, reuşind să crescă astfel semnificativ veniturile statului. A aplicat măsuri eficiente şi în ceea ce priveşte monopolul sării.

    Între anii 1883-1888 a fost director al căilor ferate, timp în care a fost decorat cu ordinul rusesc Sfântul Stanislav, clasa a II-a de către ţarul Rusiei, pentru contribuţia pe care a avut-o la încheierea acordului bilateral de comerţ.

    Între anii 1888-1898 a fost fost la conducerea publicaţiei Voinţa naţională, perioadă în care a avut printre corespondenţi şi români din Ardeal, ca de exemplu pe I. Rusu Şirianu, directorul Tribunei din Sibiu.

    A fost ministru de finanţe pe durata mai multor guverne, prin păstrarea sa în această poziţie confirmându-i-se eficienţa în această funcţie publică.

    Suferind de cancer, a murit la 9/21 decembrie 1898 la Bucureşti.

    În anul 1904, membri ai Partidului Naţional Liberal din care a făcut parte au decis să îi păstreze memoria prin ridicarea unei statui, amplasată în Parcul Icoanei din Bucureşti. Statuia lui Gogu Cantacuzino e opera sculptorului francez Dubois.

    Bibliografie

    • Magazin istoric - Anul XXXV, nr. 1(394), ianuarie 2000
  • 7.
    Tip eveniment: Deces
    Data: 1905-03-28
    Țara: Ungaria
    Localitate: Budapest
    Baza de date: Personalități
    Repere arhitecturale, istorice
    Baia termală Széchenyi
  • 8.
    Tip eveniment: Naştere
    Data: 1773-03-28
    Țara: Franța
    Baza de date: Personalități
  • 9.
    Tip eveniment: Naştere
    Data: 1515-03-28
    Baza de date: Personalități

AZI în istorie